Pentru Peter Deunov, muzica nu era simplu decor al vieții spirituale. Cântecul, ritmul și mișcarea făceau parte din formarea comunității. O idee putea fi rostită într-o conferință, dar melodia îi oferea memorie, respirație comună și o experiență împărtășită.
Cântul în grup schimbă felul în care oamenii se simt unii lângă alții. Vocile trebuie să se asculte, ritmul cere coordonare, iar respirațiile ajung să se apropie. Aceste efecte pot fi înțelese social și corporal fără să reducem sensul religios pe care participanții îl trăiesc.
Muzica și ordinea interioară
În discursul lui Deunov, armonia muzicală devine și imagine a unei vieți în care forțele nu se anulează, ci își găsesc proporția. Metafora este puternică, dar rămâne metaforă. O tonalitate nu vindecă automat o boală și o recomandare spirituală nu înlocuiește terapia muzicală profesionistă ori medicina.
Putem totuși folosi muzica drept practică de atenție. Ascultăm o piesă fără altă activitate, urmărim un singur instrument, observăm tăcerile și felul în care corpul răspunde. Nu căutăm un efect obligatoriu. Învățăm să auzim.
În comunitatea lui Deunov, muzica lega învățătura de gest și apartenență. Aceasta este poate lecția cea mai ușor de păstrat: ideile nu trăiesc numai în propoziții. Uneori au nevoie de ritm, corp și de prezența celorlalți pentru a deveni memorabile.