Gurdjieff pornește de la o afirmație incomodă: omul obișnuit își trăiește mare parte din viață în mod automat. Ne imaginăm că alegem liber, dar reacționăm din obișnuință, repetăm aceleași conflicte și numim „eu” o mulțime de impulsuri care se schimbă de la o oră la alta. Ideea poate părea severă. Folosită bine, ea nu este o condamnare, ci o invitație la trezire.
De la căutător la profesor
Biografia lui G. I. Gurdjieff este dificil de separat de legenda pe care a cultivat-o chiar el. A călătorit, a adunat influențe din medii religioase și esoterice și, la începutul secolului XX, a început să lucreze cu grupuri de elevi. Îl cunoaștem în mare măsură prin relatările celor care l-au urmat, între care P. D. Ouspensky. Aceste surse sunt valoroase, dar nu sunt neutre: redau atât ideile profesorului, cât și fascinația, conflictele și interpretările discipolilor.
În centrul muncii sale se află autoobservarea. Nu introspecția fără sfârșit și nici judecarea fiecărui gest, ci observarea directă a corpului, emoției și gândului în timp ce viața se întâmplă. Când cineva ne contrazice, de pildă, putem vedea tensiunea din maxilar, impulsul de a întrerupe și povestea prin care ne justificăm. Pentru câteva secunde nu mai suntem complet absorbiți de reacție.
„Trezirea” fără grandilocvență
La Gurdjieff, trezirea nu ar trebui confundată cu o stare permanentă de superioritate. Ea începe modest, prin momente în care omul se vede mai exact. Tocmai aici apare și riscul: un limbaj despre cei „adormiți” poate hrăni orgoliul grupului sau autoritatea excesivă a profesorului. O practică menită să ne facă mai conștienți nu trebuie să ne facă mai ușor de controlat.
Întrebarea utilă nu este dacă suntem treziți în sens absolut. Este mult mai simplă: în situația de acum, observ ceea ce fac sau funcționez pe pilot automat? Uneori câteva secunde de vedere limpede sunt suficiente pentru a nu repeta exact aceeași reacție. De aici poate începe o schimbare reală.