Folosim adesea cuvintele convingere și credință ca și cum ar însemna același lucru. Nu sunt identice. O convingere este o afirmație pe care o considerăm adevărată: despre lume, oameni sau noi înșine. Credința religioasă include afirmații, dar și încredere, apartenență, practică și o orientare a vieții.
Putem avea convingeri fără credință: „munca susținută îmbunătățește o abilitate”. Putem avea și credință în prezența îndoielii. Omul credincios nu deține neapărat certitudine despre fiecare detaliu; uneori continuă o relație și o practică tocmai în mijlocul întrebărilor.
Ce știm, ce interpretăm, ce alegem
Confuzia devine periculoasă când prezentăm angajamentul personal drept dovadă publică. Faptul că un ritual îmi oferă sens nu demonstrează automat o afirmație istorică sau medicală. La fel, lipsa unei dovezi științifice pentru un sens ultim nu decide singură cum trebuie trăită o viață.
O distincție simplă ajută. Pentru o afirmație importantă, notează: ce dovezi pot verifica, ce interpretare dau acelor dovezi și în ce aleg să am încredere. Poate că cele trei se susțin. Poate că rămâne o tensiune. Onestitatea nu cere să o ascundem.
Credința matură nu se teme de întrebări, iar gândirea critică nu trebuie să disprețuiască nevoia de sens. Cele două pot conviețui dacă nu le obligăm să facă aceeași muncă. În medicină și în deciziile de siguranță cerem probe competente. În orientarea existențială recunoaștem și rolul valorilor, al încrederii și al speranței.